|
|||||
|
|
|
Via Dolorosa - Originile Cãii Crucii Deşi mulţi cred cã franciscanii au fost aceia care au pus bazele devoţiunii Cãii Crucii, originile ei îi precedã pe urmaşii Sfântului Francisc cu câteva secole, în dezvoltarea ei existând numeroase surse. Pentru a putea înţelege staţiunile Cãii Crucii, trebuie sã pornim de la analizarea mentalitãţii medievale. Având în vedere cã o mare parte din pietatea Evului Mediu se concentra pe suferinţele omului Cristos, am putea considera multe dintre practicile evlavioase ale timpului ca fiind la limita morbidului. Isus, însângerat şi bãtut, era obiectul adoraţiei medievale. Rugãciunile care se concentrau pe rãnile sfinte, pe sângele preţios, pe cele "şapte cãderi", pe cele şapte ultime cuvinte, pe coroana de spini şi pe Sfânta Cruce însângeratã, au cunoscut o înflorire deosebitã.
Când pelerinii din Evul Mediu se întorceau acasã, aduceau adesea cu ei o bucãţicã din Palestina. Pe lângã relicve, aceştia veneau acasã cu dorinţa de a recrea scenele din ţara Sfântã pentru a-şi putea împãrtãşi experienţele cu cei care nu putuserã sã viziteze locurile sfinte. În momentul în care turcii au închis accesul la ţara Sfântã, replicile europene ale locurilor sfinte au devenit tot mai populare. S-au constituit sanctuare comemorative în nu mai puţin de treizeci de locuri diferite, incluzând aici Cordoba, Anvers, Nurenberg, Rhodos şi Louvain. În timp ce intenţia era "recrearea" drumului sfânt, numãrul de opriri varia de la cinci la patruzeci şi douã. Numãrul actual pare sã provinã mai degrabã din literaturã religioasã decât din adevãrata practicã a pelerinajului. O carte scrisã în anul 1584 noteazã douãsprezece staţiuni identice cu primele douãsprezece de astãzi, iar manualele devoţionale din Germania şi ţãrile de Jos, cunoscute drept "pelerinaje spirituale", popularizau ideea de patrusprezece opriri, însã numãrul nu era obligatoriu. Dieceza de Viena, spre exemplu, folosea pânã în 1799 de un set de unsprezece opriri. O devoţiune popularã din Germania care pare sã fi exercitat o influenţã considerabilã asupra dezvoltãrii staţiunilor Cãii Crucii a fost "Cele şapte cãderi ale lui Cristos". Deşi Evanghelia nu menţioneazã nici o cãdere, tradiţia religioasã susţinea cã Cristos a cãzut de şapte ori pe drumul Calvarului, numãrul şapte corespunzând probabil celor şapte pãcate de moarte pe care avea sã le învingã. Se considera cã Isus a cãzut în momentul întâlnirii cu mama lui, când Simon din Cirene i-a preluat crucea, când Veronica şi-a folosit vãlul pentru a-i şterge faţa, şi atunci când femeile din Ierusalim au început sã plângã - episoade care sunt reflectate în cadrul celei de-a patra, de-a cincea, de-a şasea şi de-a opta staţiuni. Celelalte trei, care corespund celei de-a treia, de-a şaptea şi de-a noua staţiuni, nu au prezentat caracteristici distincte şi au fost reţinute ca simple cãderi. Franciscanii au devenit activi în dezvoltarea staţiunilor din momentul în care au câştigat custodia locurilor sfinte din Ierusalim, în 1343, şi au început rãspândirea devoţiunii patimilor lui Cristos. Un cãlugãr, Sf. Leonard de Port Maurice, şi-a exprimat zelul ridicând 571 de seturi de staţiuni între 1731 şi 1751, devenind cunoscut ca "predicatorul Cãii Crucii". Este probabil ca tot el sã fi fost responsabil pentru inversarea ordinii staţiunilor, astfel încât sã se termine cu cea a Calvarului, şi nu cu cea de la locuinţa lui Pilat. Sf. Leonard a fost şi cel care a construit o monumentalã Cale a Crucii la Coloseumul din Roma (15 staţiuni, ultima fiind dedicatã Fecioarei Durerilor). În Vinerea Mare, dupã cum ştim, însuşi Sfântul Pãrinte prezideazã o solemnã Cale a Crucii la Coloseum, care atrage mii de credincioşi. În 1686, Papa Inocenţiu al XI-lea a acordat franciscanilor dreptul exclusiv de a constitui staţiuni şi, în plus, a acordat aceeaşi indulgenţã parcurgerii Cãii Crucii ca în cazul vizitãrii locurilor sfinte din Ierusalim. La început, numai aceia care aveau legãturã cu franciscanii, precum membrii ordinului terţiar, puteau obţine indulgenţe, însã Papa Benedict al XIII-lea a deschis practica pentru toţi credincioşii în 1726. Franciscanii au menţinut un monopol timp de mulţi ani privitor la construirea de staţiuni ale Cãii Crucii, dar în 1731 Papa Clement al XII-lea a extins dreptul şi la bisericile nefranciscane, dacã staţiunile erau construite de franciscani. Papa Benedict al XIV-lea îndemna în 1742 toţi preoţii sã doteze bisericile cu Calea Crucii. În 1862 au fost eliminate ultimele restricţii ce legau Calea Crucii de franciscani. Astãzi, majoritatea bisericilor au Calea Crucii, fie ca staţiuni ridicate lângã biserici, fie mãcar ca tablouri religioase în bisericã. Deoarece câteva dintre episoadele tradiţionale ilustrate în cadrul staţiunilor nu se regãsesc în Scripturã, Papa Paul al VI-lea a aprobat în 1975 un nou set de staţiuni, bazat pe Evanghelie. Însuşi Papa Ioan Paul al II-lea a folosit aceastã nouã Cale a Crucii bazatã pe Scripturã, care începe cu Cina cea de Tainã şi se încheie cu Învierea. Dat fiind cã devoţiunea Cãii Crucii este în esenţã o meditaţie asupra patimii şi morţii lui Cristos, este improbabil ca ea sã disparã vreodatã din viaţa devoţionalã a catolicilor. Sã ne amintim ce le spunea Sf. Leonard Episcopilor şi preoţilor: "Vã implor în numele lui Isus Cristos sã deschideţi credincioşilor aceastã comoarã, în care ei vor gãsi instrumente pentru convertirea interioarã şi un izvor de binecuvântãri şi de haruri cereşti. Dacã Dumnezeu este aspru cu slujitorul care îşi ascunde talantul în pãmânt, cum va reacţiona el oare faţã de cel care ascunde credincioşilor sãi nenumãraţii talanţi ai acestei comori nepreţuite?" |
|||
|
|||||
