|
||||||||||||||||||||
|
|
|
Pãrinții Sf. Tereza de Lisieux: însoțitorii noștri pe calea vieții Motto: "Dumnezeu mi-a dãruit pãrinți mai demni sã trãiascã
El avea 35 de ani, era de profesie bijutier-ceasornicar, iar Zelie, de 27 de ani, învãțase sã lucreze dantela în celebrul point d'Alencon. Puțin a lipsit ca aceastã cãsãtorie sã nu aibã loc: Louis intenționa sã devinã cãlugãr și intrase la Abația Sf. Bernard cel Mare din Elveția, iar Zelie ceruse sã fie primitã la Surorile Caritãții ale Sf. Vincent de Paul din Alencon. Superiorul a refuzat însã admiterea lui Louis, fiindcã nu știa limba latinã, iar superioara a respins-o pe Zelie din cauza stãrii de sãnãtate (probleme respiratorii, dureri frecvente de cap), afirmând cã nu are vocație pentru viața religioasã. În acea clipã, Zelie L-a rugat pe Dumnezeu sã-i dãruie copii și a jurat cã aceștia vor intra în viața religioasã care fusese închisã pentru ea. Se vãzuserã pentru prima datã doar cu trei luni înainte, pe podul Sf. Leonard. Zelie auzise atunci o voce interioarã care-i șoptise: "Acesta e cel pe care l-am pregãtit pentru tine". Mama lui Louis, care o remarcase pe Zelie la atelierul de dantelãrie ale cãrui cursuri le frecventau amândouã, le-a fãcut probabil cunoștințã. S-au recunoscut ca suflete-pereche în lumina Lui Dumnezeu și trei luni mai târziu s-au cãsãtorit. Timp de zece luni și-au dus viața ca frate și sora, iar comuniunea cãsãtoriei a început la sfatul confesorului. Au avut nouã copii, din care au supraviețuit cinci: Marie, care a devenit Sora Marie a Sfintei Inimi în mãnãstirea carmelitanã din Lisieux; Pauline, mai târziu Maica Agnes în aceeași mãnãstire; Leonie, care a devenit sora Francoise-Therese la mãnãstirea Vizitandinelor din Caen; Celine, care a devenit Sora Genevieve a Sfintei Fețe la carmelitanele din Lisieux și Tereza, cea mai micã. Tereza s-a nãscut la 2 ianuarie 1873, a fost admisã în 1888 la surorile carmelitane, sub numele de Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, a intrat în viața veșnicã în 1897 - la numai 24 ani; a fost beatificatã la 19 aprilie 1923 de Papa Pius al XI-lea și canonizatã la 17 mai 1925 de Papa Pius al XI-lea, devenind "cea mai iubitã sfântã dupã Sfânta Fecioarã". La 19 octombrie 1997, prin Scrisoarea apostolicã Divini Amoris Scientia ("știința Iubirii Divine"), Papa Ioan Paul al II-lea a declarat-o Doctor al Bisericii (una dintre cei 33 de Doctori ai Bisericii, a treia femeie care poartã acest titlu - și cea mai tânãrã dintre ele, alãturi de Sf. Tereza de Avila și Ecaterina de Siena; este singura cãreia i s-a acordat acest titlu în timpul pontificatului Papei Ioan-Paul al II-lea). Acum, dupã 150 de ani, Louis și Zelie merg în urma fiicei lor pe calea sanctificãrii. În cursul acestei veri, Cardinalul Saraiva Martins, fost prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților, a prezidat celebrãrile de la Alencon și Lisieux (locul unde se mutase tatãl cu fiicele dupã moartea mamei) cu ocazia aniversãrii a 150 de ani de la cãsãtorie. La 12 iulie 2008 a anunțat cã Louis și Zelie vor fi beatificati la 19 octombrie, ziua în care fiica lor a fost declaratã Doctor al Bisericii. În mintea noastrã, Tereza e acea tânãrã și frumoasã carmelitanã, în veșmânt brun și mantie albã, purtând în mâini crucifixul încãrcat de trandafiri. Dar Tereza nu a "cãzut" pur și simplu din cer, ci, la fel ca noi toți și ca toți sfinții, vine dintr-o familie realã. și chiar dacã familia sa era plinã de devoțiune, nu înseamnã cã a fost ocolitã de greutãțile, provocãrile, necazurile și lupta pentru viațã în care se zbate orice familie. Louis și Zelie sunt al doilea cuplu soț-soție din istorie care au fost beatificati. De ce? De ce Dumnezeu a inspirat Biserica sã-i declare model pentru familiile de azi? Ce putem învãța de la ei? și cum ne poate însoți modelul lor în pelerinajul vieții? Pe deplin angajați în viața de zi cu zi, dar privind mereu la Cer Zelie și Louis munceau din greu. Ea lucra dantela cunoscutã ca "point d'Alencon", o dantelã pe cât de frumoasã, pe atât de migãloasã, executatã cu acul, care își are originea în secolul al XVI-lea și a fost promovatã de Jean-Baptiste Corbet în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, ca replicã la dantelele venețiene. Tocmai pentru extraordinara sa frumusețe, dantela de Alencon se numește "Regina dantelei". Atelierul lui Zelie s-a bucurat de un succes atât de mare, încât Louis a vândut propriul atelier de ceasuri ca sã poatã sã se ocupe de afacerea înfloritoare. Numai cã întotdeauna succesul își cere prețul. Zelie scria: "Sãrmana mea Marie n-are nici un cuvânt de laudã pentru dantela de Alencon. Repetã într-una cã ar prefera sã trãiascã într-un pod decât sã-și ducã viața ca mine. Sunt de acord cã are dreptate. Dac-aș fi liberã și singurã și dac-ar trebui sã trec prin tot ce-am suferit în ultimii 24 de ani, aș prefera sã mor de foame. Mã cutremur numai când mã gândesc! Deseori îmi spun cã, dacã am îndurat jumãtate din toate prin câte am trecut numai ca sã câștig cerul, atunci cu siguranțã aș fi o sfântã demnã de canonizare! Mã mai gândesc și la fratele meu (farmacist) și dacã trece și el prin suferințele mele, îl compãtimesc din toatã inima, fiindcã le-am învãțat pe toate la școala loviturilor grele pe care le-am primit". Soții Martin au avut nouã copii, dintre care cinci au supraviețuit. Au fost angajați pe deplin în viața de zi cu zi, în afaceri, în viața socialã și eclezialã. Dar în același timp, privirea lor era orientatã constant spre Cer. Louis repeta adesea: "Oh! Patria mea! Patria mea! Cât e de frumoasã Patria mea!" Iar Zelie: "Oh! Patria! Patria! Cerul...!". Se întorceau spre cer chiar și în cursul conflictelor obișnuite. Când un vecin i-a dat în judecatã pentru limitele unui teren iar judecãtorul a afirmat cã soții Martin nu au nici o vinã, Zelie îi scria fiicei sale, Pauline: "Trebuie sã acceptãm disputele cu calm, fiindcã în aceastã lume trebuie sã suferim. Dacã ne-ar ajuta sã evitãm mãcar puțin din Purgatoriu, atunci l-am binecuvânta pe M. M. pe lumea cealaltã fiindcã ne-a fãcut sã îndurãm ceva din el aici, în viața aceasta. Numai cã prefer, într-adevãr, sã fie el cel care ne face atâta necaz, decât sã ne reproșãm c[ noi i-am fãcut lui mãcar un sfert din necazul pricinuit de el". Copleșiți de responsabilitãți și totuși stãruitori în rugãciune Deși nici Zelie, nici Louis nu aveau timp, fiecare era constant în rugãciune, în viața contemplativã, în viața de rugãciune în familie, în viața liturgicã a Bisericii și împreunã, în familia lor. Soțul și soția urmãreau un program strict. Mergeau în fiecare dimineațã la Sfânta Liturghie de la ora 5.30, fiindcã - spuneau ei - e singura la care pot participa cei sãraci și cei care lucreazã. Când vecinii îi auzeau închizând ușa sã meargã la Bisericã, spuneau: "Oh, sfinții ãștia de Martin merg iar la bisericã; hai sã ne întoarcem pe partea cealaltã și sã mai dormim puțin". În fiecare dimineațã și seara se rugau cu toatã familia. Respectau duminicile și sãrbãtorile rânduite de Bisericã. Louis conducea adorația de noapte a Euharistiei. Zelie, ultima care mergea la culcare, rãmânea pânã la miezul nopții. Erau o mulțime de lucruri care trebuiau fãcute, dar Îl slujeau cu generozitate pe Dumnezeu și aproapele. Iubindu-se unul pe altul și pe copii, dar iubind mai presus de toate viața spiritualã
Ei își iubeau la fel de profund copiii. Cu câteva sãptãmâni înainte de nașterea Terezei, Zelie îi scria cumnatei sale: "Îmi iubesc la nebunie copiii; m-am nãscut numai ca sã-i am pe ei... Dar curând or sã se termine toate... Sunt la vârsta când ar trebui sã fiu bunicã!". Iar la 4 martie 1877, Zelie îi scria fiicei sale, Pauline: "Când avem copii, ni se schimbã oarecum ideile. Din acel moment trãim numai pentru ei. Ei ne fac bucuria și nu mai putem s-o gãsim în altã parte, decât numai în ei. Nimic nu mai are importanțã pentru noi; lumea nu mai e o povarã pentru noi. În ce mã privește, copiii sunt marea mea compensație, așa cã mi-aș dori sã am mulți, ca sã-i pot duce în Cer". Scrisorile lui Zelie sunt pline de relatãri ale timpului drag petrecut acasã, cu castane, prãjituri, mere în aluat; vizite la rude; și bucuria fetițelor pentru darurile de Anul Nou. În aceastã viațã caldã de familie, pãrinții și-au format cu grijã fetițele, chiar din copilãrie, pentru viața spiritualã. Au studiat fiecare copil ca pe o personalitate, i-au trezit încrederea în sine și l-au încurajat sã-i dea "mânã liberã" lui Dumnezeu în fiecare clipã. Când s-au hotãrât sã-i permitã lui Marie sã meargã la mãnãstirea Vizitandinelor, unde fusese educatã, Zelie scria: " Am motive certe pentru care doresc ca Marie sã ajungã acolo. E adevãrat cã e costisitor, dar banii nu înseamnã nimic când e vorba de sfințirea unui suflet; anul trecut Marie s-a întors de acolo complet schimbatã". Louis avea, la fel, un respect profund pentru viața spiritualã a fiicelor lui și o susținea pe fiecare în parte pentru împlinirea vocației (a mers, de exemplu, la Sfântul Pãrinte în audiențã cu micuța Tereza, care vroia sã intre la carmelitane și nu fusese încã admisã din cauza vârstei). Iubindu-și întreaga familie Devotați unul altuia și copiilor lor, Louis și Zelie își susțineau cu aceeași iubire întreaga familie. Ani de zile au împãrțit locuința cu pãrinții lui Louis. Iar când tatãl lui Zelie nu a reușit sã gãseascã o menajerã, ea l-a primit plinã de bucurie în casa ei și i-a scris fratelui sãu: "N-ai sã gãsești nici într-o sutã de ani pe cineva așa de bun cum e soțul meu fațã de socrul lui". Iar când tatãl ei a murit, Zelie îi scria cumnatei: "Dac-ai ști, scumpa mea sorã, cât de mult l-am iubit pe tata! El a fost mereu cu mine; nu l-am pãrãsit niciodatã; iar el mi-a dat tot ajutorul pe care l-a putut da". Cei doi soți au fost la fel de apropiați și de sora lui Zelie, Marie-Louise, cãlugãrițã la Vizitandinele din Caen, și au trimis trei dintre fiicele lor mai mari la școalã acolo. Cei doi soți îi scriau și-l vizitau deseori pe fratele lui Zelie, Isidore Guerin, și pe soția acestuia, Celine, care locuiau la Lisieux. Dupã moartea lui Zelie, Louis s-a mutat la Lisieux cu cele cinci fiice, ca sã le ofere copiilor oportunitatea influenței mãtușii, unchiului și verișorilor. În fața necazurilor, încrezându-se în Dumnezeu Prin multele dureri și încercãri prin care le-a fost dat sã treacã, Louis și Zelie au continuat sã creadã în iubirea pe care Dumnezeu o poartã personal fiecãruia dintre ei și copiilor lor, în parte. În șase ani au pierdut 4 copii, trei nou-nãscuți și o fetițã, Marie-Helene, la vârsta de cinci ani. i totuși, Zelie avea puterea sã-i scrie cumnatei sale, consolând-o la moartea copilului acesteia: "Scumpul tãu copilaș e cu Dumnezeu acum; se uitã în jos la tine și te iubește și într-o zi va fi din nou al tãu. Aceasta e marea mângâiere de care am avut și eu parte și pe care încã o mai simt. Când am închis ochișorii copilului meu și l-am înmormântat, am simțit o mare sfâșiere, dar m-am resemnat. Nu regret durerile și sfâșierea pe care le-am îndurat. Mulți mi-au spus: 'ar fi fost mai bine pentru tine sã nu-i ai deloc'. Dar n-am putut suporta o astfel de vorbãrie. Nu cred cã pãrerea de rãu și necazurile pe care le-am îndurat ar putea fi comparate cu fericirea eternã a copiilor mei cu Dumnezeu. În afarã de asta, ei nu sunt pentru totdeauna pierduți; viața-i scurtã și e plinã de cruci, dar îi vom regãsi iarãși în Cer".
|
||||||||||||||||||
|
||||||||||||||||||||
